Capitolul 2

Un tânăr zvelt, destul de înalt, cu început de chelie şi ochi negri şi adânci se ridică:

-Domnule ministru, ar fi bine să evităm conflictele! Tânărul Mihai nu va putea să se descurce! Toate se adună şi noi romanii o să tragem greul!

-Sunt de acord cu tine Pavel, dar Carol este Regele! Noi răspundem numai de regenta dansului, nu avem drept să comentăm că ne trimite la muncă silnică! Acum stăm şi facem! Altceva nu este de făcut! dar va veni şi vremea în care România o va duce bine! Nu ştiu când va fi asta dar o va duce!

Trei ani au trecut! Pavel era acum un mic burghez, deţinea o librărie şi era un om respectat! Multă lume se consultă cu dansul că era om cu carte, citit bine şi cu o inteligenţă sclipitoare! A trecut de vre-un an la muncă intelectuală! Împreună cu Adelina au strâns fiecare bănuţ ca să îi asigure un viitor băieţelului lor! Mihaita era lumina ochilor lui, plin de viaţă şi mereu alerga printre cărţile tatălui său din librărie! "Tati, tati! Ce scrie acolo? La noapte îmi mai citeşti poveşti?", şi Pavel îl privea duios şi zâmbea la el!

Un om care a dovedit că din nimic se poate construi ceva! A renunţat la toate acestea când, întâlnit de conaş întâmplător prin grădină, au intrat în vorbă, şi Pavel, deja citit şi pasionat de cărţi, a reuşit să întreţină o conversaţie la un nivel înalt şi foarte plăcut! Din acel moment Pavel a început să se ocupe de Biblioteca personală a Prinţului Carol, acum Rege autoexilat, căci a renunţat la tron pentru o tânără foarte plăcută la ochi! O regentă se instaurase care domnea în numele său alături de unicul său fiu Mihai! În mod automat i-a crescut salariul şi economiile! După ce s-a născut fiul său, Mihai, a căutat o locuinţă cumpărată din economiile sale şi banii rămaşi în urma rasplatei sale! Dar locuinţa trebuia întreţinută şi banii puţini la început l-au pus în dificultate! Din momentul din care Prinţul Carol a părăsit România nu mai trebuia să se ocupe de cărţile domniei sale! A cerut permisiunea le să folosească pentru a-şi deschide o librărie din moment ce în Conac nu mai era nimeni să le citească, şi aşa a început mică s-a afacere!

Căsuţa cumpărată aproape de buricul târgului i-a permis să renunţe la parterul ei şi să îşi construiască rafturile librăriei! A căutat câteva nume pentru a fi şi atragtoare dar Adelina şi-a lăsat şi aici amprenta numind-o Librăria „Cartea Târgului”! La început doar cei 4 învăţători şi preotul veneau să mai cumpere cărţi dar cu timpul şi copii din clasele terminale din a VIII-a au început să o frecventeze,  Pavel oferindu-le o posibilitate de nerefuzat, şi anume dacă nu au toţi banii pentru a cumpăra o anumită carte să vină liniştiţi la un ceai în amiezele târzii, să se aşeze pe cele 3 fotolii şi să citească în voie! Şi a prins mult la elevi pentru că învăţătorii aveau grijă ca măcar la 2 zile să meargă să mai citească o poveste, scriere sau poezie! Cei care nu doreau să meargă să citească, priveau şi chicoteau pe seama colegilor, dar muştruluiţi la fiecare oră de Literatură şi Citire de la şcoală!

Câţiva călugări dintr-un schit apropiat au venit şi ei cu o idee, să nu lase pe din-afară pe cei mici! Călugării, împreună cu stareţul lor, aveau un talent deosebit în a desena! Vroiau să facă povesti din desene dar le lipseau banii, hârtie şi grafit bun pentru a le desena!

Ministrul Industriilor şi Petrolului, o persoană destul de des văzută în librăria lui Pavel, s-a decis să îl ajute pe bunul său consilier cu câteva relaţii la Bucureşti, la o Tipografie, unde imprimau Gazeta Bucureştiului şi cu puţin ajutor financiar, au adus la schit tot ce le trebuiau călugărilor! Şi treaba mergea ca unsă! Desenele erau după „Amintirile” lui Creangă, şi erau foarte frumoase! Dar cereau timp să facă multe desene şi se gândeau ca din cei câţiva bani strânşi din librărie să le ducă la o imprimerie să meargă mai uşor! Dar până la urmă nu au mai avut nevoie de banii din librărie căci domnul Ministru cu relaţiile de la Gazeta a rezolvat un număr de 100 de numere de cărţi desenate! Acum aveau şi copiii mai mici motive de bucurie!

Dar schimbarea avea să se producă foarte curând deoarece o amintire persista în mintea lui Pavel! Acei ochi albaştri din prima seară petrecută în parcul bătrân!

Librăria „Cartea Târgului” avea să devină cunoscută şi în oraşele mai mari din apropiere! Multă lume începuse să o frecventeze şi să îl întâlnească pe Pavel, îl căutau pentru câteva sfaturi sau o îndrumare filosofică!

-Buna ziua! Otilia mă numesc şi îl caut pe domnul Pavel! Am o recomandare din partea domnului Ministru!

Şi Adelina îi arata raftul din capătul  salonului, loc unde acelaşi tânăr zvelt şi arătos aranja câteva cărţi la locul lor!

-Buna ziua! Otilia mă numesc, sunteţi domnul Pavel?

Şi întorcându-se, subit a amuţit! Nici nu ştia cum să reacţioneze! Recunoscu pe loc profunzimea albastră a ochilor domnişoarei! Părul negru, strălucitor, culoarea pielii albă şi fără imperfecţiuni! Aminirea era prea recenta să uite ce s-a întâmplat acum 4 ani, mult prea recentă!

-Bbbuna ziua! Ddda, eu sunt! Cu ce vă pot ajuta?

Şi încet îşi reveni în fire, ea nu îl recunoscuse! Acum avea momente de linişte interioară şi pace sufletească! Îi era ruşine că a trebuit să o întâlnească pentru prima dată în acea situaţie şi acum să se reîntâlnească într-un mediu total diferit!

-Am o recomandată de la domnul Ministru! M-a rugat să o aduc personal! Poftiţi!

Într-adevăr avea semnătura Ministrului pe plicul sigilat! Dar acum de ce a trimis o recomandată şi nu a telefonat la conac să îl cheme la vorbitor? Deja lucrurile erau ciudate şi ceva avea să se întâmple! Dar mintea o avea ocupată cu domnişoara Otilia, gândea intens şi ritmul inimii îi crescu simţitor! 

“Dragă Pavel,

Avem nevoie de o persoană cu o minte luminată ca şi a ta în Minister! Nu ştiu cum să îţi spun mai clar dar doresc să vii la Bucureşti şi să ne ajuţi la muncă pe care o facem! Acum că economia ţării noastre începe să respire din nou trebuie să ne bazăm numai pe oameni drepţi şi învăţaţi că şi dumneata!

P.S.

Am făcut tot posibilul să ai o locuinţă decentă şi când doreşti poate să se alăture şi familia ta!
P.P.S.

Transmite-I multă sănătate Adelinei şi celui mic!

                                   Al Tău Prieten,

                                      Ion I. B.”

Cum avea el acum să îşi refuze prietenul? Trebuia să ia o decizie, şi încă destul de curând căci dacă va întârzia îşi va supăra prietenul şi tot odată bunul său consfatuitor! Dar nu era mult de gândit! Da sau nu? Şi răspunsul trebuia să fie da! Avea să o lase pe Adelina să se ocupe cu librăria şi, ca ajutor preotul satului va fi fericit să accepte o asemenea ofertă din partea lui Pavel!

În două zile avea déjà bagajul gata şi drumul îl aştepta! Avea să se ducă la Braşov şi să ia un tren expres spre Bucureşti! Călătorie lungă şi obositoare! Istovit după 12 ore cu trenul, coborând în Gara de Nord s-a cazat la cel mai apropiat Han! Chiar dacă a călătorit mult a avut o companie plăcută! Domnişoara Otilia l-a însoţit deoarece şi dansa trebuia să se întoarcă acasă, acasă fiind una din casele ministerului din Bucureşti! A apucat să o cunoască mai bine! Cine este ea, ce treabă are cu ministerul, absolut toate detaliile vieţii ei!

Se numea Otilia şi avea aceeaşi vârstă ca şi Pavel, dar a avut norocul de a fi dintr-o familie foarte apreciată în Bucureşti! Fiind o fată care primea totul în schimbul nimicului s-a săturat şi Ministrul a acceptat ca ea să fie una dintre consilierele sale! Şi aşa munca a început şi pentru dansa dar munca fiind la figurat, deoarece ea mai mult contacta oameni importanţi în societatea bucureşteană şi le făcea cunoştinţă cu domnul ministru! Petrolul era o resursă importantă pentru economia României şi a realizat contacte cu firme britanice şi americane! Multe dintre ele fiind foarte interesate să investească în exploatarea petrolului romanesc şi Otilia era cea care făcea legătura între directorii firmelor şi Ministru, o persoană vitală cum s-ar zice! Cam asta era ocupaţia de bază a domnişoarei Otilia, o prezenta plăcută convinge mai repede o persoană decât un limbaj extrem de academic şi, plin de expresii diplomatice. Bunul său prieten, Ministrul I.I.B. cunoştea toate aceste lucruri şi le exploata pentru interesul sau, cum s-ar spune, pentru binele lui şi al familiei sale.
Pavel, ajuns acum la Bucureşti, primind un pat şi o mâncare caldă, avea toate motivele să se simtă bine. Nimic nu stătea în calea fericirii lui. Totuşi după ce mânca bine parcă îi lipsea ceva şi trecu destul de mult timp până să realizeze ce anume era. Pe parcursul călătoriei nu simţise nimic ciudat deoarece avea parte de peisaje, drumuri şi oameni, privindu-I pe geamul compartimentului sau. Ajuns într-o cameră cu patru pereţi, o masă în mijloc, un păr aşezat chiar sub geam şi un cufăr cu balamalele ruginite la capatiul sau avea un efect melancolic asupra sa. Nu a trecut încă o zi de când s-a despărţit de librăria lui, de scumpă lui soţie Adelina, de micul lui băieţel şi de târgul acela liniştit şi deja dorul de casă îl năpădea. “Oare ce mă voi face mâine? Dorul de casa va fi tot atât de mare? Cât voi rezista departe de casă? Nu vreau să îmi vând viaţa de acolo pentru o carieră în politica de la capitală!” Astfel de vorbe îl frământară pe săracul Pavel până în clipa în care oboseala îşi spuse cuvântul, adormi într-un târziu învelit într-o plapumă de lână veche şi nespălata. Zumzetul agitaţiei de pe străzi se auzi până noaptea târziu dar Pavel nu simţi nimic până a doua zi de dimineaţă când se trezi. Niciodată în viaţa nu fusese atât de nervos ca şi atunci. A mers la liniştit la baie să se spele de dimineaţa pe mâini şi pe fată dar sunetul copitelor de cai pe drumul pavat îl scotea din minţi. Strigătele negusotilor pe margine de drum în încercarea disperată de a-şi vinde produsul cât mai devreme îl urcă pe culmile nebuniei. Era obişnuit cu viaţă de târg, unde liniştea este cuvântul de ordine peste tot, linişte care domnea peste  dealuri, ferme, gospodarii şi chioşcuri. Nu era sigur că va rezista mult timp în Capitală. “Trebuie să rezist, cu banii pe care îi voi câştiga aici îmi voi putea întreţine familia câţiva ani buni. Poate mă ajuta în afacere, poate mă pot dezvolta mai bine, voi avea parte de zile mai bune şi voi cunoaşte mult mai multă lume. Nu mai sunt un copil abandonat în orfelinat şi am credinţa că voi rezolva totul până la cel mai mic amănunt. Trebuie să mă adun şi să mă apuc de treabă, voi vedea pe parcus ce se întâmplă cu viaţa din marele Bucureşti.” Şi aşa se şi întâmplase, în câteva minute era spălat, curat şi îmbrăcat în haine de duminică. Trebuia să se obişnuiască să se îmbrace elegant deoarece avea să stea foarte mult timp în oraşul cel mare şi avea foarte multe persoane oficiale de întâlnit. La scurt timp după ce îşi servi micul dejun în faţa hanului unde era cazat apăru un mic cabriolet negru din care cobora aceeaşi domnişoară. Otilia, cu părul prins la spate şi îmbrăcată într-o fustă lejeră veni direct spre sala de mese a hanului şi se aşeză în faţa lui Pavel:

- Hai mănâncă repede pentru că ne aşteaptă I.I.B. peste jumătate de ceas la Palatul Guvernului şi nu vrei să şti cât de fioros poate deveni când cineva întârzie.

- Dar stai liniştită domnişoară, tocmai am terminat şi putem merge oricând doriţi!

- Birjar! La Guvern, spuse Otilia.

Trezindu-se în cabriolet, Pavel savura fiecare pas al calului sur pe piatra cubică a şoselei. Vedea adevăratul târg trezindu-se la viaţă, zgomotul de pe stradă, diferite mirosuri ce treceau pe la nasul lui şi imaginea vie a negustorilor. Visa de mult să vadă aşa ceva şi acea clipă venise destul de repede pentru el deoarece nu era obişnuit nici măcar cu propria lui prăvălie din orăşelul X. Balanganindu-se in trasura pe drumul dintre Palatul Guvernului a uitat incet, incet de emotiile sale si in momentul in care trasura a oprit in fata scarilor mari din marmura pasi foarte hotarat pe treptele ce duceau la coloanele din fata intrarii principale. Avea figura unui barbat puternic si hotarat sa isi schimbe viata exact ca irlandezii ce paseau inca pe tarmanul fagaduintei, America. Se credea un zeu, isi putea atinge visele cu varful degetelor dar in acelasi timp se juca cu propria viata, fiecare pas de acum in colo trebuia sa fie calculat din timp. Putea deveni un om oarecare ce lucra in Guvern sau putea deveni un om puternic al carui cuvant sa rasune pe intreg teritoriul tarii. “Daca… Daca as… Daca as fi…”, dar nu cuteza sa mearga mai departe, cel putin pentru moment. Nu stia cu exactitate ce favor dorea ministrul de la el, si pana va auzi pentru ce se afla exact in Bucuresti nu va cuteza sa viseze mai departe decat ii permitea situatia. Marmura suna puternic sub picioarele sale, oamenii din jur il priveau cu suspiciune deoarece nu avea haine adecvate pe el si Otilia zambea neobisnuit de cald langa el. Curand va trebui sa se obisnuiasca cu aceasta atmosfera deoarece va duce o viata lunga in imensa capitala a Romaniei Mari.

-Domnisoara Otilia, domnule, va rog, pe aici, ministrul va asteapta deja!, spuse portarul de la intrarea in Palat.

Cu ce ton familiar a intampinat doar doi oameni, e doar un portar, de unde stie numele Otiliei? Toate acestea erau noi semne de intrebare in mintea lui Pavel, dar in curand avea sa afle mult mai mult decat atat, lucruri ce ii vor schimba viata in curand.

Pavel simtea miros de zugraveala proaspata, vopsele si miros de lac. Palatul in care pasea apartinea unor descendenti din neamul Cantacuzino donat familiei Regale deoarece era prea mare si costurile cu intretinerea erau si ele mari. Dupa primirea pe lista de inventar si trecut in subordinea Parlamentului cladirea a fost renovata deoarece cu noile teritorii redobandite administratia avea nevoie de mai mult spatiu. Acum erau mai multi prefecti si subprefecti in tara si mult mai mult personal necesar sa proceseze toate informatiile venite din teritoriu si cererile acestora. Inainte de intrarea principala s-au construit coloane mari din piatra, exact dupa modelul Columnei lui Traian din Roma, deoarece romanii aveau descendentii din latinii ce au cucerit dacii acum 2000 de ani. Dale mari de marmura au fost aduse dintr-o cariera de pe langa Timisoara, cariera de la care au dus marmura si la Curtea Imperiala Austriaca. Aceste dale de marmura au fost montate de mesteri si sculptori francezi cu o precizie ca de ceas. Totul se imbina perfect si nu erau spatii goale sub ele pentru a preveni spargerea acestora. “Marmura aceasta va fi aici si peste inca 2000 de ani”, spuneau mesterii care au lucrat la montarea acestora. Intrarea in Palat era compusa din doua usi mari din lemn de stejar, lacuit maroniu inchis cu un stil sobru englezesc, lacul fiind de la o fabrica din Scotia de Nord, zona unde se spune ca productia de lac este mai respectata decat nevestele muncitorilor din fabrica. Geamurile erau aduse de la Moscova deoarece comunistii rusi au investit averi intregi in fabrici de sticla, cu diferite modele, care mai de care mai frumos. Sticla ruseasca avea la baza nisip fin cules de pe malurile marelui lac Caspic dar si de pe malul Arcticii. Nisipul Arcticii era mai mult inghetat si le oferea posibilitatea mesterilor de a-l prelucra dupa bunul plac fara sa fie pericolul zdrobirii acestuia. Palatul avea echipament si din Romania, deoarece cei care compuneau regenta lui Mihai I erau foarte patrioti. Covoarele ce acopereau intinderea podelelor de lemn erau aduse din Sibiu, vopselele de interior erau din Oradea iar tablourile de pe pereti erau toate facute de diversi pictori romani. Linistea era ca la ea acasa, deoarece fiecare birou era izolat iar cei care asteptau pentru audiente stateau cuminti pe bancute in fata usilor galbene si portocalii cu gemulete mici si pictate cu numele demnitarilor din interior. Dupa intrarea in holul mare doua perechi de scari urcau paralel la primul nivel si un spatiu vast acoperit cu perdele din matase se ascundea dupa ultimele trepte ale primului nivel. Jos, dupa ce treci de cele 12 birouri, fiecare cu perechea de bancute asezate lateral holul se desparte in doua brate mari si late ca ale Dunarii, la capatul fiecaruia strajuind cate o usa mare din stejar vospita in negru. Spre stanga, dupa prima usa neagra se afla cabinetul primului-ministru cu tot personalul aflat in subordinea sa directa. In fata usii, doi soldati nemiscati pazeau intrarea de orice intrus necuvenit in cabinet. Spre dreapta era cabinetul restului de ministrii. Acestia imparteau in mod egal spatiul ramas impreuna cu colegii lor. Norocul lor era ca numarul de ministrii nu se schimbase foarte mult dupa 1918 si nici dupa tratatele din 1921. Pentru fiecare comitat era un ministru si alti 5 secretari. Acum Romania era impartita in 10 comitate mari si administrarea ei era destul de usor de facut. Un singur comitat nu avea ministru deoarece era in jurisdictia primului-ministru, dar in continuare erau tot 10 ministrii. Ultimul nu avea in subordine nici un comitat, in schimb acesta raspundea de o industrie intreaga, cea a petrolului, industrie in plina crestere in Romania. Ministrul Petrolului era mai bine vazut chiar si decat primul-ministru, deoarece acesta aducea foarte multi bani in sipetele Palatului Regal. I.I.B., prietenul apropiat al lui Pavel era ministrul acestei industrii si acesta avea nevoie de un om de incredere cu care sa se consulte in planurile sale de dezvoltare a Romaniei. Sus, la etaj se afla Sala Mare de Consiliu, acolo se adunau toti ministrii, secretarii acestora, prefectii si prim-ministrul pentru a discuta problemele populatiei si solutii pentru rezolvarea acestora. In Sala Mare de Consiliu se gandeau reformele ce vor schimba Romania, in bine sau in rau. Pavel, pasind incet pe covoarele moi de pe hol, privea cu o curiozitate deosebita picturile de pe pereti, chipurile persoanelor ilustrate care aruncau priviri reci catre cei care treceau prin dreptul lor. “Poate voi ajunge si eu intr-o zi aici atarnat pe un perete, sa se uite lumea la mine si sa se intrebe cine sunt si ce am facut in viata mea. Dar totusi nu cred ca ar fi atat de interesant pentru ca sunt anumite parti din viata pe care nu vreau sa le mai stiu nici macar eu. Poate ca intr-o zi voi ajunge sa scriu o carte si acolo imi voi putea scrie eu viata mea asa cum cred eu ca este bine. Totusi, nu cred ca este un capat de lume daca ar afla lumea ca eu nu imi cunosc nici macar mama. Asa a fost sa fie si totusi am ajuns sa pasesc in aceasta cladire fara sa ma duc intr-o audienta sa primesc pamant sa il lucrez.”

-Am ajuns! Zise dintr-o data Otilia si se opri in fata usii mari de stejar.

Apasand clanta cu incredere dintr-o miscare o dadu de perete si intra gratioasa in incaperea uriasa plina de functionari cu gramezi de hartii in fata. Otilia se simtea acasa si zambea la toata lumea de parca ar fi copilarit impreuna. Trebuia sa fie un as important in maneca lui I.I.B. daca era in stare sa permita asa ceva chiar in ministerul pe care acesta il conducea. Dar acest lucru nu prea conta in acest moment deoarece Otilia mergea printre birouri direct catre un compartiment separat  desparit de incaperea mare printr-n zid gros, o anticamera pazita urmata de o usa sculptata elegant in lemn de mahon adus tocmai din Asia. Cei doi intrara insotiti de un functionar public, maruntel, cu ochelari si imbracat foarte elegant. De aceasta data Otilia batu elegant la usa dar nu astepta un raspuns si intra zambitoare intr-un birou amenajat foarte modern, cu mobila sculptata din mahon, un birou mare si cateva fotolii din piele cu butoni de aur pe margine. La birou, tolanit in fotoliu si cu o ceasca de cafea in mana statea un domn inalt, bine facut, blond si a carui varsta se invartea in jurul anilor 40. Fuma in tihna un trabuc din tutun brazilian si citea cu atentie o gazeta de Bucuresti.

-Aaa… Buna ziua, ai ajuns tinere! Te asteptam sa sti, dar mai intai servesti o cafea? E proaspat facuta si inca fierbinte! Te rog, ia loc! Bun venit in umilul meu birou!

Si ce umil era biroul lui, Pavel abia dupa ce intra vazu ca in spatele biroului se afla o biblioteca mare plina cu carti cu coperti legate din piele si foarte ingrijite. Totul era proaspat pus acolo, parca ar fi vrut sa il atinga pe Pavel direct la suflet. Sa fie sigur ca nu este refuzat. Si asa era, vrajit de frumusetea cartilor, Pavel se inviora foarte repede si se aseza foarte zambitor pe fotoliul din fata biroului. I.I.B. era foarte cunoscut pentru asprimea cu care isi primea invitatii iar aceast comportament trada ceva important ce il planuia. Pavel nu stia toate aceste lucruri deoarece il cunostea pe I.I.B. din alte imprejurari, clipe in care nu a apucat sa cunoasca aceasta latura a prietenului sau. Se imagina in acel fotoliu, cu o fotografie inramata a sotiei sale, a micului lor fiu, Mihai, si poate cu inca o surioara (neconceputa inca). Cafeaua era buna, usor amaruie dar cu un gust predominant dulceag din cauza biscutilor pe care ii rontaia intre timp. Otilia se asezate pe manerul fotoliului si il mangaia pe Pavel pe crestet zgribulindu-i parul si mai mult decat deja era. Toata lumea zambea si functionarul acela mic ignorat de toata lumea pregatea in liniste cateva hartii, unele mai galbene şi altele mai albe, trădând vechimea acestora. În acea încăpere aveau să înceapă o serie de discuţii interesante pentru toţi şi nimeni în afară de cei patru nu ştiau de acest lucru.

-Eeeei, Pavel, azi vom avea o discuţie lungă, foarte lungă, pe care o vei considera prea lungă pentru dispoziţia pe care văd că o ai. Dar trebuie să te rog foarte serios, ca în caz că nu vei accepta tot ce spun eu aici sau părăsească aceşti patru pereţi. Sunt importante toate informaţiile pe care le vei primi şi dacă se răspândesc înainte de vreme se va duce de râpă tot şi vom distruge visul României Mari. Dar bea înainte cafeau liniştit, avem toată ziua la dispoziţie pentru a discuta toate aceeste chestiuni. Dar am uitat să te întreb cum a fost călătoria? Sper că nu a fost prea obositoare şi acum ai mintea limpede să mă poţi asculta cu cea mai mare atenţie!