Blog sustinut de

Ghidul tau de calatorie

Dragoste adevarata

episodul 1 Plouă! Plouă mărunt ca la început de primăvară. Razele lunii nu reuşesc să pătrundă până pe pământ. Se izbesc de norii groşi şi se întorc înapoi în univers. Nu este lumină nicăieri în acest mic oraş de provincie. Totul este cufundat în întuneric . La nici o fereastră nu este nici măcar o lumânare aprinsă, doar la intrarea în parcul bătrân, dar îngrijit, mai pâlpâie un felinar. Parcul abia începuse să se dezmorţească după iarna lungă care a început să-şi piardă urmele. Într-un loc mai ferit de vântul năprasnic, sub un nuc bătrân, vechi parcă de când lumea, işi căuta adăpost o mogâldeaţă. La prima vedere ai fi crezut că este un câine fără stăpân şi caută să se culce, dar nu era un câine, era un băiat zdrenţăros. Tocmai împlinse vârsta majoratului şi fusese dat afară din casa copiilor, păşise afară pe poarta orfelinatului doar cu o coajă de pâine uscată în buzunarul paltonului, şi ăla mâncat de molii. Căuta adăpostul cuiva înţelept ca să-l îndrume mai departe în viaţă dar nu găsi decât acest nuc bătrân din vechiul parc. S-a asezat pe pământul îngheţat şi încerca să se acopere cu paltonul, încerca să se încălzească căci era şi el pe jumătate degerat. Îi era foame. Nu mâncase de câteva zile, apă băuse când si cum, de ici de colo. Nu era de prin locurile acelea, oamenii încă nu-l mai văzuseră, mereu îl alungau, îl credeau un netrebnic, un hoţ, un pierde vară. Se vedea respins pe unde mergea, îi era greu să înfrunte realitatea, îşi dorea să moară. Sub nucul bătrân toate aceste gânduri îi zburară pe alte lumi, toată durerea pe care o purta în suflet începea să dispară, se simţea mai liber sub nuc, îi alina durerea. Pe pavajul de piatra al străzii se aud tropote de cai. O trasură se îndrepta în mare viteză spre parc. Patru cai albi se opriră la intrare. Din trăsura neagră coborâ o domnisoara îmbracată în negru şi avea pe cap o pălărie neagră cu voal. Traversă în paşi repezi parcul şi se opri în dreptul nucului bătrân. Căuta ceva, parcă se aştepta să fie ceva acolo, îl văzu pe băiat, acesta nedumerit începu să se bâlbâie, să plângă şi printre lacrimi îi întalni privirea. Ea avea ochii albaştrii, de gheaţă, Pavel(căci aşa îl chema pe băiat) îi simţea respiraţia rece, tăioasă a fetei, vedea pletele-i negre ce-i acopereau faţa palidă, rămase blocat. Câteva clipe durase schimbul de priviri şi ea o luă la fugă spre ieşirea din parc. Încă câteva clipe şi trăsura se puse din nou în miscare. Pavel rămase şocat, nu ştia cine era, ce dorea de la el şi mai ales cum de a ajuns exact în dreptul lui... Într-un final frământat de gânduri şi cu pleoapele grele adormi zgribulit la umbra nucului protector. Măcar vântul îl atingea mai greu căci restul lucrurilor erau toate împotriva lui. Dimineaţa se trezi obosit şi chiar dacă era senin in ciuda ploii de seara, ce a fost intr-un moment inoportun. Senin era cerul dar în sufletul lui era o pustietate precum pe lună sau un deşert. Se simţea singur, trist, viitorul lui era incert, nu ştia pe unde să păşească, cum să-şi înceapa viaţa. Era pierdut şi mergea pe unde îl ducea picioarele. Privirea era în pământ, nici măcar nu privea înainte, norocul îl ocolise de atâtea ori, nu mai credea în nimic. Străduţele erau încă pustii, dar în curând târgul va prinde viaţă. Vântul adie uşor... Încă e răcoare dar soarele va începe să zâmbească, lumea să se agite, doar el nu. Foamea îl măcina. Ţara încă nu îşi revenise de pe urma răuboiului deşi trecuseră deja 10 ani de la tratatul de pace şi o criză economică se vedea la finele anului. Anul promitea secetă, ţărani erau deja agitaţi. Târgul se trezeşte. Lumea incepe să mişune pe străduţe. Aşa cum dau năvală oamenii în târg, aşa începeau şi gândurile lui să îl cuprindă, să îl înnece.

Un comentariu:

Comentează-mă!