Ei locuiesc în Spania. Câţiva, poate puţini, vor ajunge vârfuri: un puşti de 12 ani joacă la Real Madrid, un universitar de 24 a tipărit primul dicţionar catalan-român, mai sunt medicii super-calificaţi – mândria spitalelor iberice.
Cei mai mulţi însă duc o viaţă normală: muncesc de se rup, câştigă pe măsură. Vin de Paştele catolic acasă, uneori şi de Crăciun şi poveştile lor sunt mereu uimitoare. Singura legătură cu spaţiul ăsta e Atlassibul, de fapt remorcuţele din spate.
România aia de pe Costa Brava sau din pustietatea Extremadurei e una din ţările noastre închegate. Un popor de două ori mai numeros decât cel maltez şi-a luat lumea în cap şi a construit altceva. Acolo îşi plătesc taxele – şi statul mare, spaniol, le dă socoteală pentru fiecare sfanţ: asta se vede în serviciile de sănătate, învăţământ, în toate.
N-o să încetez niciodată să mă mir şi să-i invidiez amical. Au plecat care-ncotro, cu copii şi o plasă de rafie după ei – au luat România de la zero. Şi-au făcut propria reformă, care prin construcţii, care la strâns căpşuni sau îngrijit bătrâni. Bugetul lor a fost mereu echilibrat – fiecare după forţa braţelor şi cheful de muncă.
Comparaţi România lor cu a noastră, a neplecaţilor. Ei se conduc singuri, aici suntem conduşi. Vin acasă şi se miră de unde preţurile astea la pâine şi castraveţi şi ulei şi zahăr: la noi la Madrid sunt mai ieftine toate. Ştiu pe de rost colindele pe care noi le-am uitat, merg la biserici să-şi ia Paştile în paharul învelit în pânză. Uneori îşi cumpără cd-uri cu manele din benzinării.
Oare cum ar fi dacă am pleca toţi? Există acea teorie că, pornind de la o reţea de câteva persoane, toată lumea cunoaşte pe toată lumea: facem aşa şi la plecare. Fiecare din noi avem cel puţin o rudă rătăcind prin lume, o sunăm şi ne luăm coadă după ea. Cu copii, cu plăsuţa de rafie, cu dracu-lacu. Aşteptăm o generaţie-două, până mor proştii care ne conduc, şi poate ne întoarcem din deşert.
Reconstruim totul, de la zero, ne facem fiecare propria reformă. Alegem un imn, al re-întoarcerii, un mit fundamental al călătoriei iniţiatice, facem un scandal să ne ţină lumea brandul şi gata.
Avem preţuri convenabile la rigips, ştim să tencuim şi să dăm cu lavabil – cărămidă cu cărămidă ne-am putea rescrie mica noastră istorie.
Gasit pe Facebook via Sabin Gherman
România reală are 840.682 de locuitori
Ei locuiesc în Spania. Câţiva, poate puţini, vor ajunge vârfuri: un puşti de 12 ani joacă la Real Madrid, un universitar de 24 a tipărit primul dicţionar catalan-român, mai sunt medicii super-calificaţi – mândria spitalelor iberice.
Cei mai mulţi însă duc o viaţă normală: muncesc de se rup, câştigă pe măsură. Vin de Paştele catolic acasă, uneori şi de Crăciun şi poveştile lor sunt mereu uimitoare. Singura legătură cu spaţiul ăsta e Atlassibul, de fapt remorcuţele din spate.
România aia de pe Costa Brava sau din pustietatea Extremadurei e una din ţările noastre închegate. Un popor de două ori mai numeros decât cel maltez şi-a luat lumea în cap şi a construit altceva. Acolo îşi plătesc taxele – şi statul mare, spaniol, le dă socoteală pentru fiecare sfanţ: asta se vede în serviciile de sănătate, învăţământ, în toate.
N-o să încetez niciodată să mă mir şi să-i invidiez amical. Au plecat care-ncotro, cu copii şi o plasă de rafie după ei – au luat România de la zero. Şi-au făcut propria reformă, care prin construcţii, care la strâns căpşuni sau îngrijit bătrâni. Bugetul lor a fost mereu echilibrat – fiecare după forţa braţelor şi cheful de muncă.
Comparaţi România lor cu a noastră, a neplecaţilor. Ei se conduc singuri, aici suntem conduşi. Vin acasă şi se miră de unde preţurile astea la pâine şi castraveţi şi ulei şi zahăr: la noi la Madrid sunt mai ieftine toate. Ştiu pe de rost colindele pe care noi le-am uitat, merg la biserici să-şi ia Paştile în paharul învelit în pânză. Uneori îşi cumpără cd-uri cu manele din benzinării.
Oare cum ar fi dacă am pleca toţi? Există acea teorie că, pornind de la o reţea de câteva persoane, toată lumea cunoaşte pe toată lumea: facem aşa şi la plecare. Fiecare din noi avem cel puţin o rudă rătăcind prin lume, o sunăm şi ne luăm coadă după ea. Cu copii, cu plăsuţa de rafie, cu dracu-lacu. Aşteptăm o generaţie-două, până mor proştii care ne conduc, şi poate ne întoarcem din deşert.
Reconstruim totul, de la zero, ne facem fiecare propria reformă. Alegem un imn, al re-întoarcerii, un mit fundamental al călătoriei iniţiatice, facem un scandal să ne ţină lumea brandul şi gata.
Avem preţuri convenabile la rigips, ştim să tencuim şi să dăm cu lavabil – cărămidă cu cărămidă ne-am putea rescrie mica noastră istorie.
Gasit pe Facebook via Sabin Gherman
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează-mă!