Ce resorturi interioare te mai pot face să-ţi doreşti să rămâi în joc? Să lupţi pentru o comunitate mai bună? Cât de solid înrădăcinată trebuie să-ţi fie încrederea în oameni astfel încât să poţi suporta cu stoicism derapajele celor care ne conduc? Culmea este că multora li se pare aproape normal să se întâmple asta şi nici măcar nu mai au puterea să se revolte.
Fac parte din generaţia care imediat după 1989 a ieşit constant în stradă, când lucrurile chiar erau delicate, când Securitatea, minerii sau “tovarăşii de bine” chiar puteau să te sperie şi o făceau. Dar milioane de oameni, majoritatea tineri şi foarte tineri, nu se gândeau la repercursiuni. Sperau să forţeze schimbarea în bine a lucrurilor. Nu ne păsa dacă pierdem sau câştigăm, important era să transmitem mesajul că suntem prezenţi, că ne pasă de ceea ce se întâmplă în jur, că nu vom lăsa lucrurile să se ducă înspre rău, că nu vom pleca aiuriţi capetele.
Ce s-a ales astăzi din toată această atitudine? Ştiu că dezamăgirile au fost mari de-a lungul celor 20 de ani, dar de ce majoritatea a ales să se retragă tăcut din prim plan? De ce am considerat că “statul în spate” şi “vorbitul pe la colţuri” ajută mai mult decât lupta deschisă? De ce nu ne mai afirmăm cu putere valorile şi credinţele? Oare nu le mai avem sau nu mai credem în ele? De ce nu ne asociem mai mulţi pentru a schimba actuala mentalitate depăşită că “nimic nu poate fi schimbat”?
Am fost încă din studenţie implicat în politica adevărată, adică în “implicarea în viaţa cetăţii” şi n-am putut sta pur şi simplu liniştit în banca mea, privind doar cum ceilalţi fac şi desfac realităţile din jur. Nu întâmplător deviza mea a devenit “răul înfloreşte când oamenii buni nu fac nimic”, a lui Burke. Provocarea mea acum pentru voi toţi cei din jur sunt câteva simple întrebări: De ce vă mulţumiţi cu o stare evident proastă a lucrurilor? De ce v-aţi potolit? De ce nu mai credeţi că lucrurile se pot schimba? De ce aţi îmbătrănit înainte de vreme? De ce aţi ajuns să vă împăcaţi cu soarta? De ce neimplicarea o vedeţi ca pe o o soluţie? De ce nevotând credeţi că faceţi o mare faptă de curaj? De ce credeţi că înjurătura în barbă îi atinge pe mai marii zilei? De ce luaţi de bune vorbele “toţi sunt la fel, nimeni nu are soluţii”? De ce nu vii TU cu soluţii? De ce nu le propui, de ce nu le promovezi? De ce nu îi sileşti pe ceilalţi să ţi le ia în considerare? Să le asculte, să le corecteze, poate, şi într-un final să le pună în practică, spre binele nostru al tuturor ca şi comunitate?
Pentru toţi cei în care n-a murit speranţa, pentru cei care mai cred că a respira nu e un act de curaj, pentru cei care mai cred că pot ridica privirea spre cer, neuitând de unde au pornit, dar fixându-şi ţeluri spre înainte, pentru cei care cred că fiecare dintre noi trebuie să fim schimbarea pe care ne-o dorim în lume, vă invit să acţionăm! Oriunde puteţi şi mai ales, acolo unde doriţi şi ştiţi că puteţi face ca lucrueile să funcţioneze mai bine! Să vă implicaţi şi să vă pese de ceea ce vă înconjoară! Să nu înghiţiţi pe nemestecate idei preconcepute, prejudecăţi stupide şi fără sens! Să puneţi argumentele mai presus de frazele frumos meşteşugite şi să acţionaţi în consecinţă! Să vă adunaţi în grupuri şi să loviţi constant dar sigur incompetenţa oriunde ea îşi arată faţa!
La sfârşitul acestor rânduri vin cu o veste bună, care sper să vă dea încrederea maximă să faceţi toate acestea. Nu este necesar să fiţi majoritari. Nu vă temeţi niciodată că sunteţi puţini. Nu este necesar să faceţi parte din curentul dominant. O comunitate poate fi salvată prin acţiunea unora, a câtorva. Numai zece oameni buni ar fi fost de-ajuns să salveze cetatea în care răul era dominant, spune Biblia. Poţi fi socotit între acei 10?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează-mă!